Vă uniți pentru educație?

De-Clic :: Vă uniți pentru educație?

Am lansat un apel public adresat partidelor politice pentru o viziune unitară, comună, multianuală pe educație. Vă invit și pe voi, cei de acasă, cetățeni implicați, să semnați împreună cu mine acest apel.


România pare să se dezintegreze; scârțâie din toate balamalele, gata să plesnească. Orice om cu capul pe umeri realizează dimensiunile dezastrului pe care îl traversăm. Suntem deja o țară fără Stat. Incompetența din Parlament, guvern, ministere, administrațiile locale este generalizată. Și dublată de corupție. Un cocktail criminal. România supraviețuiește parcă dintr-o inerție secretă.

Nu avem infrastructură, spitale, servicii sociale, un aparat administrativ funcțional. Nu avem nicio predictibilitate socială. Legislația este atât de proastă încât paralizează voința de reformă sau inițiativele antreprenoriale. Însă, mai presus de toate, nu avem Educație. 

Situația neagră pe care o trăim se datorează în mare parte degradării constante a educației din ultimii treizeci de ani. Alăturați asta exodului masiv de români sătui de țară și veți întrevedea o imagine apocaliptică a unei țări fără identitate. 

Lipsa de educație ne-a adus aici. Educația e vitală pentru că oamenii educați învață să se preocupe de lumea în care trăiesc și s-o înțeleagă prin filtrul judecății proprii. Iar asta îi ajută să ia decizii bune. Cum ar fi să nu gireze politicieni hoți la nesfârșit. Doar că, de ani de zile, sistemul românesc de educație produce oameni înfricoșați să gândească, incapabili să formuleze întrebări eficiente sau să lucreze în echipă, speriați de dialog „Țara te vrea prost”, versul celor de la Sarmalele Reci, a devenit „Școala te vrea prost”.

Într-o perioadă în care peste tot în lume reforma educațională livrează produse care mai de care mai interesante, noi funcționăm într-o paradigmă veche de zeci de ani, subiect de cârpeli periodice. Puternic politizată, educația românească este doar terenul unor manevre electorale. Copilul face figurație în acest sistem. Este un adevăr dureros căruia nu i se poate atribui o singură cauză. Propoziția însă rămâne. Copilul este ultimul beneficiar al sistemului educațional. Iar o țară ai cărei politicieni refuză să înțeleagă importanța copilului și a educației lui, este sortită falimentului social și moral. Exact ce trăim acum.

Să semnezi o petiție este un gest mărunt, care nu reclamă resurse de timp. E un simplu click. Doar că valoarea unui „click” capătă dimensiuni gigantice atunci când face parte dintr-un uriaș tsunami care reprezintă voința unei mase mari de oameni. Atunci când simți că aparții unui curent uriaș de schimbare, ești împlinit.

Dacă România nu ar fi protestat constant în stradă este posibil să fi avut o țară și mai grav avariată. Răul făcut nu este definitiv ireversibil și asta datorită sutelor de mii de oameni care au stat în frig și ploaie.

Semnează petiția asta ca să le arătăm că ne pasă de educația copiilor noștri. Apoi întreabă-te dacă felul în care TU îți crești copilul te îndreptățește la un profesor de secol 21, un model pentru copilul tău și, de ce nu, pentru tine. Pentru că nu putem cere schimbare fără s-o aplicăm întâi la noi.


Conform unor Statistici Eurostat, în 2018 România a înregistrat un nivel ridicat al abandonului şcolar timpuriu, de 16,4%. Aproape un sfert dintre elevii din mediul rural au abandonat studiile, în timp ce procentul elevilor din oraşele mici este de 17%, iar din municipii, 6%.

Așa se face că, anual, în România, aproximativ 30.000 de copii din ciclul primar și gimnazial abandonează școala.

Rata de promovare de la Bacalaureat 2019 este cea mai mică din ultimii 5 ani. Doar 86.794 de elevi au reușit să promoveze Bacalaureatul 2019, potrivit datelor oficiale publicate de Ministerul Educației. Calculat la numărul celor înscriși la examen, procentul celor promovați a fost de 63,78%.

Poate că ar trebui să ne uităm un pic și la ce cred profesorii. Iată în linii mari ce spune un studiu al unor cercetători de la Universitatea Babeș-Bolyai [1]: profesorii cred ca învățământul autohton este superior celui din țările vestice. Mai mult de jumătate dintre ei consideră că sistemul de educație de dinainte de 1989 avea o calitate superioară celui actual. 

Ultimul capitol e reprezentat de părinți. Dacă vorbești cu fiecare părinte în parte ai să auzi că toți își doresc să crească copii independenți, fericiți, capabili de gândire critică, stabili emoțional, viitori adulți echilibrați. Toți recunosc importanța unei educații aliniate la standarde moderne. Unde suntem de fapt? 1 din 2 părinţi (51%) cred că lovirea este pentru binele copilului, potrivit unui studiu al World Vision România [2]. 

Este evident că Educația trebuie reformată simultan pe mai multe segmente: părinți, profesori, autorități. Numai că rostul acestei petiții este de a semnala ferm autorităților că amânarea este moarte. Nu mai avem timp.

Liderii unei țări ar trebui să fie modelele de la care să se inspire populația. Schimbarea de mentalitate ar trebui să vină de la ei. Doar că, la ora actuală, România nu se poate inspira de la politicieni. Clasa politică nu poate preda niciun fel de lecție valoroasă populației. De aceea trebuie să îi presăm să se reformeze și să se ridice la nivelul așteptărilor cetățenilor. Orice amânare a reformei educației copiilor noștri este încă un pas către pierderea definitivă a identității noastre ca popor. Nu sunt vorbe mari. Este doar realism.


Tudor Chirilă,
Actor, muzician, producător.

Note: 

[1] Oare vom fi surprinși să vedem fascinație față de autoritate, intoleranță, lipsă de încredere, frici? Iată în linii mari ce spune un studiu al unor cercetători de Universitatea Babeș-Bolyai: în categoria de vârstă sub 35 de ani, 54% dintre profesori consideră benefică prezența unui lider autoritar care să ignore rolul Parlamentului și al alegerilor. 11% din totalul profesorilor se declară în favoarea unui sistem guvernat de lideri religioși. Deși nu e reprezentativ, 14% din profesori ar aprecia ieșirea României din UE. Instituțiile în care profesorii au cea mai mare încredere sunt: armata (79%), biserica (62%) și poliția (59%). Doar 8% dintre respondenți au nivele ridicate de încredere în partide, 15% în Parlament și 19 % în Guvern. Grupurile respinse cel mai frecvent de către profesori sunt persoanele dependente de droguri (58.7%), respectiv cele dependente de alcool (53.6%) urmate de persoanele de etnie rromă (42,5%). Alte categorii care cumulează procente ridicate ce desemnează atitudini negative fiind homosexualii (38.3%), persoanele care vorbesc o altă limbă (33.7%) și cuplurile în care partenerii nu sunt căsătoriți (33.1%). Majoritatea profesorilor condamnă practicile referitoare la forme de violență în contextul familiei. 

[2] În decembrie 2017, Fundaţia World Vision România a lansat primul studiu de segmentare a principalelor tipologii de părinţi din România, care probează o atitudine violentă faţă de proprii copii precum şi motivele invocate cel mai frecvent de părinţi pentru a justifica lovirea copilului.

Raportul „De ce lovim copiii?” arată că doar 1 din 10 (9%) părinți români nu şi-ar lovi niciodată copilul; atitudinea violentă față de copii se regăsește portretizată în 7 tipologii distincte de părinţi care justifică violența în moduri diferite:
- 1 din 2 părinţi (51%) cred că lovirea este pentru binele copilului;
- 1 din 10 (10%) consideră că lovirea apare din cauza copilului;
- 8% ar lovi copiii, dar nu ar vrea ca acest lucru să se afle;
- 8% invocă motivații religioase;
- 6% lovesc copiii gratuit, fără motiv;
- 5% afirmă că ar lovi copilul pentru că toată lumea face la fel;
- 3% se simt foarte vinovaţi după ce lovesc.

[3] Violența față de copii (cu mențiunea că ea poate îmbrăca multiple forme - verbală, emoțională) este o formă de autoritate nechestionabilă, în fața căreia copiii sunt incapabili de apărare. Este, totodată, o formă de umilință menită să genereze subordonare necondiționată, supremația părintelui asupra copilului. Oare într-o asemenea paradigmă putem vorbi despre stabilitate emoțională, independență sau gândire critică? Oare nu cumva felul în care alegem să ne creștem copiii reprezintă proiecția noastră asupra profesorilor? De ce ei ar face ceva în plus pentru copiii noștri dacă noi nu o facem?


Semnează chiar acum petiția!