În țara secetei, construim hidrocentrale

Articol semnat de Călin Dejeu despre râuri, hidrocentrale și viitorul energetic al României.
Semnează petiția, pentru că în țara secetei nu mai putem construi hidrocentrale.

O știre recentă privind Bâsca Rozilei dă de gândit chiar mai mult decât secarea lacului Amara.

La Bâsca Rozilei „rezerva de apă este din ce în ce mai puțină și este singura zonă unde apa este furnizată cu program: oprim apa la ora 23:00 și îi dăm drumul dimineață, la ora 05:00.” Trebuie subliniat faptul că acest sat este unul dintre rarisimele sate din Carpații Românești prin care curge un râu relativ mare care are încă debitul „natural”. Aproape toate celelalte râuri carpatine silimare au fost demult secate total sau parțial de către „hoții de râuri”.

Sigur că sunt mai mulți factori, trebuie văzut ce sursă de apă este folosită, cât de bine a fost ea gândită. Dar faptul că un astfel de sat, care încă își mai are superbul râu de munte cu debit neafectat de captări hidroenergetice (o rarisimă excepție fericită), are probleme la alimentarea cu apă trebuie să ne dea de gândit până la o schimbare reală de comportament. România în ansamblu trebuie să-și reorienteze strategia energetică și managementul apei. Schimbările climatice, despăduririle și distrugerea zonelor umede aduc debite din ce în ce mai mici. Absurda „dezvoltare” hidroenergetică nu mai poate continua cu noi distrugeri. Oricum, în țări cu climă continentală, secetoasă, raportul între daunele de mediu provocate de hidrocentrale și producția energetică a acestora este mult mai mare decât în țările „adecvate” pentru proiecte hidroenergetice.

Viitorul hidroenergetic în România nu mai poate fi decât în retehnologizare și eventual în hidrocentrale cu acumulare prin pompare, în buclă închisă. Și trebuie să conștientizăm cu toții că „cea mai bună energie e cea pe care nu o folosim”.

Cu tot discomfortul de acum, localnicii din Bâsca Rozilei au șanse mult mai mari privind calitatea vieții decât localnicii de la polul opus, infinit mai numeroși, cei ale căror râuri au fost furate, de exemplu cei din Vălenii de Munte.

Este superbă imaginea de sus articolului, cu râul, satul și mașinile care transportă caiacele.

Dar și celor din Bâsca Rozilei (și celelalte sate de pe valea Bâscei) le-a trecut glonțul pe lângă ureche. Râul a fost salvat prin anularea autorizației de construire pentru barajul de captare de la Surduc, în urma procesului deschis de către Comunitatea Declic.

Vedem că mai nou propagandiștii mafiilor de mediu au trecut de la campania de demonizare a societății civile la atac direct asupra justiției, pentru că a îndrăznit să aplice legislația. Nu vă dau link-uri, nu merită băgați în seamă. Sunt ca ucigașul lui John Lennon, la care George Harrison se referea astfel: „Omul al cărui nume nu trebuie să-l menționăm niciodată.” În schimb comunitatea internațională a primit vestea bună din România așa cum se cuvine.

Noile date arată clar că legea anti-natură pe care Curtea Constituțională o tot amână la dezbatere nu are nicio urmă de justificare. Cum să ne exerminăm râurile de munte, să ne distrugem parcurile naționale (Defileul Jiului și Călimani) pentru o producție ridicolă de energie, mult surclasată de economia de energie pe care am făcut-o fără să ne apucăm într-adevăr să economisim?

Consiliul Economic și Social constata la începutul lunii martie că proiectele hidroenergetice ilegale care se forțează a fi finalizate ar contribui doar cu „mult sub 1%” la creșterea capacității instalate din țară.

Iar o statistică mai recentă ne spune că în primele 4 luni ale anului a scăzut consumul de energie electrică cu 4,2% comparativ cu perioada similară a anului trecut.

Orice ar fi, parcurile naționale reprezintă suprema valoare a unei țări, distrugerea lor nu intră în discuție pentru nimic în lume. Ce să mai vorbim de a le distruge pentru producția de energie, indiferent dacă este insignifiantă sau nu! Pentru energia electrică întotdeauna există alternative. Dreptul la un mediu înconjurător sănătos a fost adăugat recent de către ONU între drepturile omului.

Deci producerea de energie electrică prin ecocid, prin infracțiune, cum se vrea în Defileul Jiului și la Răstolița, iese complet din discuție în țările membre ONU care mai au stat de drept. Mai are România un stat de drept, au reușit propagandiștii mafiilor de mediu să încline balanța în favoarea lor și în justiție? Am văzut în cazul atacului mafiei de micro-hidrocentrale de pe Râul Alb, din 24 mai 2015, că au reușit, că un procuror i-a ajutat să facă din agresor victimă. Sperăm că este un caz singular.