Ai visat să devii profesor?

Aveam 22 de ani, terminasem facultatea de Istorie și filosofie și aveam alegeri grele de făcut. Visam să devin profesor. Asta deși săptămâna de practică pedagogică mă lăsase de mai multe ori fără voce. Eram complet epuizat la finalul celor 4 ore la clasă din fiecare zi.

Problema era că visul de a fi profesor se bătea cap în cap cu visul de a rămâne în Cluj, orașul unde făcusem facultatea. Puteam prinde doar un post de suplinitor, iar salariul era la ani lumină de cât aș fi avut nevoie pentru a plăti o chirie și a-mi cumpăra de mâncare.

Aveam și varianta să mă întorc în micul oraș muncitoresc unde am crescut. Să locuiesc cu părinții. O întâmplare aproape fericită a făcut să se elibereze un post la liceul la care învățasem. Dar nu mă puteam obișnui cu gândul de a fi coleg cu foștii profesori, în orășelul acela construit în jurul unui combinat siderurgic. Acolo nu se întâmpla nimic, iar eu voiam la teatru, operă și filarmonică, nu la căminul cultural.

Alternativa la o carieră în învățământ era… să vând gumă de mestecat. Asta făcea un văr care era agent comercial, avea mașină de serviciu și își făcea vacanțele în țări exotice. Mi-a promis că mă bagă el în sistem.

Am renunțat la visul de a fi profesor și regret chiar și după 20 de ani. Am renunțat cu o tristețe imensă pentru că, pur și simplu, nu m-as fi descurcat cu banii. Nu am ajuns să vând gumă de mestecat, dar asta e altă poveste.

Am făcut introducerea aceasta extrem de personală pentru a-ți povesti, de fapt, despre greva profesorilor. A oamenilor care au reușit să ajungă la catedră. A celor ce au rămas acolo zeci de ani deși prețurile au tot crescut, iar salariile le-au rămas aceleași ani de zile. A celor ce nu și-au cumpărat haine noi sau locuiesc câte 2 sau 3 în camere, ca în studenție. Asta, doar pentru a fi profesor.

Când au ajuns să trăiască sub limita de jos a sărăciei, au intrat în grevă. Politicienii i-au mințit din prima zi. Le-au spus că nu se poate, că nu-i lasă prevederile din PNRR să le dea mai mulți bani. Sau chiar că nu e constituțional. Și că, oricum, nu sunt bani la buget, dar deloc!

I-au mințit cu o nerușinare groasă până în ultima zi de grevă, când imposibilul a devenit posibil. Brusc nu mai interzicea nici Constituția, nici PNRR. S-au găsit și resurse la buget.

Profesorii au trebuit să decidă, în fiecare zi, dacă mai continuă greva. Asta în condițiile în care fiecare zi de grevă însemna o zi mai puțin pe fluturașul de salariu. Aveau de ales între a continua și a se întoarce învinși la catedre. Sau, poate, să își dea demisia și să aleagă altă meserie.

De data aceasta au cedat politicienii, nu cetățenii. Ciucă, Ciolacu și ai lor au cedat pentru că mișcarea socială și revolta deveneau periculoase pentru Guvern. Și au cedat pentru că profesorilor li s-au adăugat, solidari, sute de mii de oameni.

La solidaritate chiar nu se așteptau guvernanții. Au încercat de la început să dezbine, să instige la ură împotriva profesorilor. Le-a ieșit exact pe dos.

Petiția Declic de susținere a revendicărilor profesorilor a depășit 100.000 de semnături. Membrii Declic care nu lucrau în învățământ au ieșit în stradă la proteste. Zeci au donat pentru a promova campania. Și peste 300 au contribuit ca să publicăm pe o pagină, în Libertatea, o comparație între pensia specială a premierului și salariile de profesori.

S-a întâmplat exact ca în imaginea aceasta cu peștii mici care se unesc și pun pe fugă peștele uriaș.

Acum trebuie să decidem dacă rupem rândurile, cum speră politicienii, sau rămânem împreună. Pentru că NU ne-am terminat treaba!

E foarte important să rămânem împreună din mai multe motive. Mai întâi, pentru a ne asigura că profesorii chiar primesc ce li s-a promis. Mai apoi, pentru că mai sunt milioane de români care încă au salarii de mizerie și trăiesc de pe o zi pe alta.

Declic are o campanie prin care cerem ca salariul minim să crească, până va ajunge la valoarea coșului minim necesar unui trai decent. La acest moment, salariul minim este doar 1.863 de lei, net, în timp ce coșul minim este aproape dublu – 3.275 de lei.

Da, politicienii ne-au spus deja că nu sunt bani. Ne mint. Preferă să plătească pensii speciale și sinecuri la rude și prieteni.

Așa că îți scriu acest email pentru a te ruga să rămâi solidar. Dacă îți pasă de cei ce trăiesc sub limita sărăciei, semnează și distribuie petiția prin care cerem salarii decente pentru toți românii.

Educația este, conform legii, domeniu prioritar, așa că am început cu educația. Haide să continuăm până când viața fiecărui om din această țară va deveni o prioritate pentru politicieni.

Îți mulțumim pentru solidaritate,
Antoniu și echipa Declic